La 72 de ani, Ion Ţiriac este unul dintre puţinii care au urmărit atât de multe turnee Roland Garros. Din loja sa de pe arena centrală, situată deasupra intrării jucătorilor şi lângă tribuna preşedinţială, vechiul complice al lui Ilie Năstase în echipa României de Cupă Davis, nu a piedut nimic din pasiunea pentru de tenis. Proprietar al Masterului de la Madrid, om de afaceri prosper în România, Ţiriac este unul dintre etaloanele turneului, care nu ar pierde o ediţie pentru nimic în lume. Omul de afaceri a acordat un interviu cotidianului L’Equipe, a cărui traducere integrală o puteţi citi în continuare.

L’Equipe: Domnule Ţiriac, sunteţi unul dintre cei mai fideli spectatori ai turneului de la Roland-Garros. Ce vă atrage în mod deosebit la această arenă şi acest turneu?
Ion Ţiriac: Ca stimulent aş putea aminti că întâlnirea de Cupă Davis din 1959 (victoria cu 5-0 a României împotriva Franţei la Roland Garros)… Nu aş putea spune cu exactitate ce-mi place mai mult. Dar, cu tot respectul pe care-l am pentru Wimbledon, eu cred că Roland Garros este un turneu mai popular. Pentru motivul acesta, ar trebui să-i faceţi un monument lui Ilie Năstase pentru că el este cel care a schimbat jocul de tenis şi acest turneu, cu toate nebuniile pe care le-a adus pe teren.
– De cât timp ocupaţi loja din colţul terenului Phillppe- Chartier, în care vă vedem constant?
– De când au fost construite lojele. Cam de 30 de ani. De fapt, am două. Dacă ministrul afacerilor externe din ţara mea îmi cere două bilete la turneu şi eu îi spun că nu am, n-o să mă creadă. Aşa că, atâta timp cât o să mi se permită, o să le păstrez. Pentru clienţi, prieteni, parteneri…
– Ce vă mai leagă de acest turneu de tenis?
– Păi, cu siguranţă Franţa… sigur Franţa.., cum spune Charles de Gaulle. Pentru noi a fost ca o a doua casă. Mă simt foarte legat de această ţară. Din nefericire, eu nu sunt Năstase ori altcineva care a câştigat Roland Garros-ul. Putem spune că i-am facut cadou titlul dlui Laver. În 1969 conduceam cu 2-0 la seturi pentru ca în final să pierd iar în următorul meci dl Laver a reuşit Grand Şlemul (dl. Ţiriac se înşeală, era vorba de 1968). În fine, m-am consolat cu victoria de la dublu din 1970 (cu Ilie Năstase) şi cu disputarea unei finale de mixt la 38 de ani (în 1979 cu Virginia Ruzici). Locul ăsta e ca gradina mea. Iubesc locul ăsta. De o asemenea manieră încât sunt mai des prezent la acest turneu decât la Madrid (propriul turneu). Ca o informaţie, am alte două loje la Flushing Meadows (US Open) iar ultima dată n-am stat acolo mai mult de 40 de minute.

“Dacă Federer sau Nadal ar juca acum cu racheta lui Villas, după 10 minute ar fi la spital”

– Anul trecut, o echipă de specialişti reunită de L’Equipe a conchis că Nadal este cel mai bun jucător pe zgură din istorie, chiar înaintea lui Borg. Ce părere aveţi?
– Nu pot fi comparaţi. Pe timpul lui Borg, jocul era cu 30-40% mai lent. Şi rachetele mai grele. Eu am încă rachetele lui Guillermo (Vilas) acasă, la Monaco. Dacă i-aş da una lui Nadal sau lui Federer, după 10 minute de schimburi de lovituri, se duc direct la spital. 450 de grame în rama rachetei e considerabil mai mult. O altă schimbare mare, de la Borg la Nadal, e manevrarea rachetei. Lovitura de dreapta s-a schimbat total. La Nadal, balistica pe zgură s-a schimbat. Pentru timpul lui, Nadal este un jucător altfel decât alţii. Unic. Efectul pe care-l dă mingii, nu poate fi realizat de mulţi. Tenisul n-a mai vazut până acum fandare pe piciorul drept cu racheta în spate, în acelaşi timp. Există situaţii în care Nadal este complet dezavantajat de poziţie şi totuşi reuşeşte să returneze mingea, să găsească unghiul potrivit. N-ai putea să faci asta cu gesturi lente. Returnează mingea şi revine. Nadal este un altfel de animal, el practică un altfel de joc.
– Văd că vă pasionează evoluţia tenisului…
–În 1984 am comentat un meci pentru televiziunea franceză. De plăcere. Finala Lendl-McEnroe a fost cea mai interesantă partidă pe care am vazut-o în viaţa mea între doi jucători cu stiluri total diferite: într-o parte era un robot, în cealaltă un artist. În primele două seturi, Lendl n-a înţeles nimic. Dar a răsturnat situaţia devenind mai agresiv. În aceeaşi seară, la emisiunea care rezuma partida, am spus că tenisul s-a schimbat de atunci. Terenul a devenit din ce în ce mai mic, ca o masă pe care partida s-a transformat într-un meci de ping-pong.
– Astăzi e mai adevărat ca niciodată…
– Djokovic n-a mai pierdut un meci de câteva luni pentru că s-a apropiat la un metru de linia de fund. Am vorbit cu el la Monaco acum câteva zile, locuind în acelaşi imobil cu mine. Nole a făcut schimbarea aceasta pentru că acum are mai mare încredere în el. Iar de-acum înainte, Roland-Garros-ul va fi câştigat de jucătorul care ştie să manipuleze mai bine jocul, care impune ritmul. Eu am spus întotdeauna că tenisul este sportul cel mai simplu din lume. Tot ce trebuie să faci e să returnezi mingea o dată în plus faţă de adversar şi câştigi. Chiar şi azi, un meci este câştigat de cel care comite cele mai puţine greşeli, iar nu de jucătorul care câştigă cele mai multe puncte. De ce face mai puţine greşeli? Pentru că îşi manipulează adversarul. Simplu, nu?
– Dacă aţi putea schimba ceva ceva în tenisul de azi, ce ar fi?
– Astăzi, nu mai există decât atleţi, pentru că jucătorul de tenis, ca toate fiinţele umane, a devenit mai înalt. Eu eram înalt pentru epoca mea (1,87), acum Nadal şi Federer sunt mici de statură, măsurând 1,85. Nu poţi schimba rachetele, nu poţi reteza picioarele unuia care creşte prea repede ori schimba dimensiunea terenului. Dar poţi mări cu 20% greutatea mingii şi jocul va deveni mai lent. Vei vedea atunci reapărând jucători ca Năstase, Santana, McEnroe, vei vedea că talentul va fi mai important decât forma fizică.
– Într-un timp, se spunea că visaţi să faceţi din turneul dvs. de la Madrid un turneu de Grand Şlem concurent pentru Roland Garros. Ce înseamnă asta?
– Eu nu vreau un Grand Şlem. Grand şlemurile, ca tradiţie, sunt fără de probleme. Spuneţi cum vreţi, Super grand şlem sau altfel, dar daca aş fi Papă, aş face un turneu de 32 de jucători în 10 zile. Cei mai buni cu cei mai buni. Ştiu că nu va fi niciodată acceptat de ATP şi nu înţeleg de ce, dar vreau să încerc să îi conving pe toţi uşor, uşor. Am trăit prea mult timp în comunism ca să nu ştiu că 10.000 de euro pentru primul tur, e mult. Chiar 5.000 de euro pentru o oră şi jumătate de tenis e destul de mult. Eu vreau să dau mai mulţi bani câştigătorului şi mai puţini celor care ies din primul tur. Nu ştiu cât câştigaţi voi, dar jucătorii de azi nu se antrenează mai mult de 6 ore pe zi, cum faceam noi, deşi câstigam doar 100 de dolari pentru o victorie la Roland-Garros.