SUNTETI AICI
ACASA > EXCLUSIV > EXCLUSIV: Ce a simţit Rafael Nadal înaintea istoricei finale cu Federer de la Wimbledon 2008

EXCLUSIV: Ce a simţit Rafael Nadal înaintea istoricei finale cu Federer de la Wimbledon 2008

Roger Federer şi Rafael Nadal la startul finalei de la wimbledon 2008

Continuăm seria dezvăluirilor din cartea autobiografică a lui Rafael Nadal, “Rafa: Povestea mea”. De data aceasta vă prezentăm fragmentul în care Rafa descrie cum a pregătit şi ce a simţit înaintea istoricei finale de la Wimbledon 2008, pe care avea să o câştige în faţa lui Roger Federer după un meci epocal. “Acel triumf m-a eliberat dintr-o închisoare mentală”, a recunoscut, franc, în carte, Rafa. Iată în continuare traducerea integrală a pasajului care prezintă trăirile spaniolului de dinaintea meciului.

AICI VEDEŢI CE AU POVESTIT DESPRE NADAL MAMA, SORA ŞI IUBITA LUI

Liniştea, asta te loveşte când joci pe terenul central de la Wimbledon. Baţi mingea sus-jos fără nici un zgomot pe iarba moale, o arunci pentru a servi, o loveşti şi auzi ecoul propriei lovituri. Şi al fiecărei lovituri de după aceea. Clac, clac, clac, clac.

Iarba tunsă, istoria bogată, arena antică, jucătorii îmbracaţi în alb, publicul respectuos, venerabila tradiţie, toate se împletesc ca să te învăluie şi să te izoleze de lumea exterioară. Îmi place senzaţia asta, mi se potriveşte. Liniştea catedrală a arenei centrale e perfectă pentru jocul meu. Pentru că lucrul cu care mă lupt cel mai mult într-un meci de tenis e să reduc la tăcere vocile din capul meu, să alung totul din mintea mea cu excepţia jocului şi să aloc fiecare atom al corpului meu punctului de meci pe care-l joc. Dacă am făcut o greşeală la punctul anterior, uită-l. Îmi vine în cap gândul victoriei, alungă-l.

Finala din 2008 împotriva lui Federer a fost cea mai mare victorie a carierei mele. Pierdusem anteriorii doi ani în finală, în ambele dăţi împotriva lui Federer, iar înfrângerea din 2007, care a venit după 5 seturi, m-a lăsat absolut distrus. Am plâns după înfrângerea aia. Am plâns în hohote jumătate de oră în cabină. Lacrimi de dezamăgire şi auto-culpabilizare. Un an mai târziu, eram decis că orice îmi poate sta în cale, dar nu mintea mea, de data asta.

La cina de dinaintea zilei respective, începusem deja să disput meciul într-un colţ al minţii mele. Am gătit, cum fac de obicei la Wimbledon. Mă ajută să îmi pun ordine în gânduri. În seara aceea am făcut spaghete cu creveţi. După cină am jucat darts cu unchiul meu şi pe la miezul nopţii, era cam 12 şi 24 de minute, m-am dus la culcare, dar doar am moţăit până pe la 4.00 dimineaţa… La 9.00 eram în picioare. Era bine să fi dormit mai mult dar mă simţeam alert şi sprinten şi plin de energie mai mult ca niciodată.

La micul-dejun am mâncat, ca de obicei, cereale, suc de portocale, cacao cu lapte şi preferata mea de acasă – pâine presărată cu ulei de măsline şi sare.

Pe la 11.30, după ultimul antrenament pe terenul 17, m-am dus la vestiar. Nu e foarte mare, poate cât un sfert dintr-un teren de tenis. Dar tradiţia este cea care-i dă grandoarea. Lambriurile de lemn, verdele şi purpuriul, culorile Wimbledonului, podeaua mochetată, faptul că atâţia mari jucători au trecut pe acolo. Era neobişnuit de linişte, dar îmi plăcea. Mă retrăsesem în mine, mă izolasem de exterior, pregătindu-mă să intru în rutina dinaintea fiecărui meci.

Prânzul a conţinut doar paste – fără sos, nimic care să-mi provoace indigestie – cu ulei de măsline şi sare, şi o bucată de peşte. De băut: apă.

La ora 13.00, cu o oră înaintea meciului, ne-am reîntors la vestiar. Federer era deja acolo, stând pe banca de lemn pe care stă mereu. Pentru că eram deja obişnuiţi, nimic n-a părut ciudat. Dintr-un moment în altul urma să facem totul pentru a-l distruge pe celălalt, dar noi suntem prieteni. Rivalii din alte sporturi se urăsc de moarte chiar şi atunci când nu joacă unul împotriva celuilalt. Dar nu noi.

Exista o mică gaură în talentul lui Federer, dar foarte mică, aşa că ştiam că dacă pot reduce la tăcere îndoielile şi frica, şi speranţele exagerate existente în mintea mea, mai bine decât o făcea el cu ale lui, puteam să-l înving. Trebuie să îmbraci o armură protectoare, să te transformi într-un luptător neînfricat. E un fel de auto-hipnotizare, un joc pe care-l faci, cu maximă seriozitate, să îţi deghizezi slăbiciunea în faţa ta şi în faţa rivalului tău.

Să glumesc sau să vorbesc despre fotbal cu Federer – cum facem înaintea unui meci demonstrativ – ar fi fost o minciună iar el şi-ar fi dat seama imediat şi ar fi interpretat-o ca pe un semn de teamă. În loc de asta, ne-am strâns mâinile, am dat din cap, ne-am zâmbit reciproc, ne-am dus fiecare la dulapul lui, cam la 10 paşi distanţă unul de celălalt, şi amândoi ne-am prefăcut că celălalt nu era acolo.

AICI PUTEA CITI CUM A TRĂIT RAFA FIECARE SET AL EPOCALEI VICTORII CU FEDERER

One thought on “EXCLUSIV: Ce a simţit Rafael Nadal înaintea istoricei finale cu Federer de la Wimbledon 2008

Leave a Reply

Top
Acest site foloseste cookie-uri. Prin continuarea navigarii sunteti de acord cu modul de utilizare a acestor informatii si cu politica de utilizare a cookie-urilor. More Info | Close