SUNTETI AICI
ACASA > Inedit din tenis > Foto > Povești și amintiri de la Halle (2015)

Povești și amintiri de la Halle (2015)

Instantanee

Am pornit la drum cu emoții mari. Aveam să zbor pentru a doua oară, de data asta cu destinația Germania, țară a cărei limbă nu o cunosc. Noroc cu Oana, fotograful din echipă, care vorbește germana fluent. Ea s-a ocupat de toate aspectele logistice ale deplasării: de hotel, de transport, de restul amănuntelor mici și enervante care necesită timp și răbdare. Turneul de la Halle avea să fie primul turneu de tenis la care asistam. Pe iarbă, suprafața preferată. Și cu o „distribuție” frumoasă, din care nu putea lipsi favoritul publicului, dar și al nostru: Roger Federer.

După un drum de aproape șase ore, la 18:38, am coborât la stația greșită, în prima gară de la Halle. Ar fi trebuit să coborâm la a doua, care este chiar la complexul Gerry Weber. Meciul Federer-Gulbis încă se juca, Oana era în tribune, dar nu reușeam să înțeleg cine era în avantaj, mesajele ei fiind scurte și laconice. Țin minte acel „A câștigat!”, din care am înțeles că a câștigat Gulbis. Și, pentru o fracțiune de secundă, m-am întrebat care mai e miza turneului, dacă lucrurile stăteau așa. Ne-am așezat la o cafea, la cafeneaua din gară – eu și prietena care mă însoțea, în calitate de simplu spectator la turneu. Și întâmplarea a făcut ca ospătarul să fie român. Și să se bucure că, după 5 ani de ședere în oraș, aude vorbindu-se românește. Îl chema Dan și era din Sibiu. I-am promis că vom mai reveni la cafea, pentru că hotelul era la nici 200 de metri distanță. Deși am trecut în fiecare dimineață pe acolo, nu ne-am mai oprit la cafea pe toată durata șederii. De ce, veți vedea mai jos.

Hotel St. Georg, Halle

Hotelul la care ne-am cazat, „St. Georg”, este relativ aproape de complex, la 2 kilometri sau 20 de minute de mers pe jos, cum zic gazdele. Ca să faci 20 de minute până acolo, trebuie însă să fii foarte grăbit, așa cum am fost noi în ultima zi, când am plecat spre finală la ora 12:15, iar la 12:45 începea să se sune „de intrare”. Deloc arătos în exterior, aproape ca o cutie de chibrituri, s-a dovedit a fi foarte liniștit și primitor, cu oaspeți diverși (și ca vârstă, și ca preocupări) și… acreditați la turneu. Aceștia din urmă, care arătau mai mult a liceeni, au scăzut vizibil media de vârstă din hotel, care altfel ar fi tins să se apropie de 50 de ani. Veneau seara târziu și plecau din hotel înainte de ora 9. Făceau parte din personalul turneului, din echipele de stewarzi și hostesse. Se cuvine un cuvânt de apreciere pentru angajații hotelului, deosebit de îndatoritori și politicoși, mereu cu zâmbetul pe buze și gata să te ajute cu un sfat sau cu o cană de cafea în plus, pentru cei care au avut nevoie.

***

Joi, 18 iunie, a fost prima zi în care am ajuns la complex în formulă completă. Faptul că aveam acreditări nu avea să ne ajute decât în următoarele zile, când aflasem deja cum merg lucrurile: ziariștii nu așteaptă la rând cu spectatorii, ci fac frumos stânga pe Roger Federer Alee și se simt ca niște staruri: aleea este doar a lor, agentul de securitate le zâmbește politicos. Am avut surpriza aceasta, a politeței, peste tot unde-am fost în Halle. Oamenii chiar sunt sinceri, asta e starea lor naturală.

Biroul „Doar tenis” de la Halle

Până să înceapă sfertul de finală al băieților noștri, ne-am ocupat cu lucruri concrete: am urcat la „Media Center”, ne-am luat în primire masa care ne va fi servit drept birou pentru următoarele zile și am completat o cerere de interviu cu Florin, al cărui meci urma să înceapă în mai puțin de jumătate de oră. Biroul nostru cred că era printre puținele cu vedere directă spre terenul central. A urmat o tură prin complexul care cuprindea, pe lângă terenuri, și spații comerciale, berării, chioșcuri cu covrigi, clătite, grătare, cartofi copți și tot soiul de alte minuni. În aer plutea un miros dulceag, resimțit din aproape orice colț al complexului. Se fuma doar în spații special amenajate. O dată pe oră, băieții de la curățenie goleau coșurile de gunoi în niște pubele imense. Ordonați, curați și punctuali.

CITEȘTE ȘI:  ATP Rogers Cup: Horia Tecău s-a calificat în turul secund de dublu la Montreal

I-aș aminti aici și pe cei doi pensionari simpatici, Jurgen și Norbert, care au făcut parte din echipa de stewarzi. Am vorbit cu ei în zile diferite – vineri cu Jurgen, așteptând să înceapă odată meciul din semifinale al perechii Tecău/Rojer, și sâmbătă, la semifinalele de simplu de pe central. Ce m-a frapat a fost că toți cei care aveau acest rol, de „ordner” (steward), erau trecuți binișor de 60 de ani. Și, cu toate acestea, au stat zile întregi în tribune, în picioare, ghidând publicul, închizând și deschizând accesul spre arenă. Veseli, mereu cu o vorbă bună pe buze, mirați că venim tocmai din România (!). Jurgen a stat un pic la povești cu noi, spunându-ne că a fost în excursie la Constanța și la Brașov și că îl știe bine și pe Tecau (fără ă, întrucât nu-l putea pronunța). Cu Norbert chiar am glumit un pic, spunându-i că venim din partea unui „newspaper, but not on paper”. A râs cu poftă.

Și a venit și momentul primului meci pe iarba de la Halle. Meciul deja în desfășurare pe terenul central, între Falla și Janowicz, nu ne-a atras. Am urmărit câteva schimburi de mingi, așezate confortabil la biroul din centrul de presă, dar atât. Dar am vrut neapărat să urmărim meciul lui Florin, programat pe terenul 1. Chiar din primul rând, alături de alți doi români, care ni s-au adresat pe un ton cam familiar, în sensul negativ al cuvântului. Ce diferență, iată, între abordarea nemților și cea a celor de acasă!

Răspunsul celor de la ATP în legătură cu interviul a venit chiar în timpul meciului. Așadar, urma să facem un interviu cu Florin chiar după încheierea partidei. O altă premieră, pe lângă cele deja trăite. Ați putut citi interviul pe site-ul Doar tenis chiar în acea zi (aici).

Un amănunt interesant legat de așezarea terenurilor din complex: terenul 1 este lipit de arena centrală, coridoarele de acces fiind comune. Astfel, sunetul de pe terenul central ajunge fără probleme pe terenul 1. Reciproca nu este valabilă, pentru că pe terenul central zgomotul acoperă tot ce se întâmplă în rest. Așa am aflat și noi cine a câștigat în meciul dintre Alejandro Falla și Jerzy Janowicz (acesta din urmă), dar și de susținerea extraordinară de care s-a bucurat Kei Nishikori, în meciul cu Dustin Brown.

Pizzeria cu povești

După ultimul meci al zilei, câștigat de Monfils, ne-am reîntors la „Donato”, o pizzerie din centrul orașului. Un local mic, dar plin de amosferă. Patronul italian-german este în vervă, așa cum avea să ne obișnuiască. Vorbea amestecat, cinci cuvinte în germană, trei în italiană. Localul lui e mereu plin, lumea revine cu drag, unii chiar și-au „păstrat rând” pentru la anul. Nu-mi dau seama ce ne atrage să revenim. Mâncarea nu este extraordinară, deci trebuie să fie atmosfera. În ultima seară, ne-a povestit câte ceva despre el: plecat la 16 ani din Italia, cu 41 de ani în urmă, a locuit până acum 25 de ani în Bielefeld, orașul universitar din apropiere de Halle, apoi s-a mutat aici. Dintr-un colț al camerei (pizzeria are o singură încăpere, cu vedere la bucătărie și spre stradă), veghează asupra tuturor doi tineri fotografiați în instantanee de epocă. Erau mult mai tineri decât este Donato acum, și atât de diferiți de restul decorului, încât am simțit nevoia să-l întreb dacă este vorba despre părinții lui. A încuviințat, cu un zâmbet trist, apoi a trecut mai departe cu poveștile. Și ne-a spus: „ne vedem la anul!”

CITEȘTE ȘI:  FOTO: Roger Federer s-a plimbat și s-a pozat prin Roma
Galeria terenului central

La anul, de ce nu, dar deocamdată turneul abia începuse, pentru noi. Urma ziua de vineri, 19 iunie, cu sferturile de simplu și semifinala în care urma să joace perechea Tecău/Rojer. Amintirile despre această zi rămân încă în ceață. Timp de patru zile am fost conectate în permanență la atmosfera turneului, la agitația care se crea în jurul meciurilor, a jucătorilor, și în special a prezenței lui Roger Federer. Chiar ne-am zis duminică seară, după încheierea turneului și plecarea tuturor, că se simte că a plecat și el de acolo. Iar luni seară, revenite acasă, aveam să primim confirmarea: Federer plecase de la Halle la scurtă vreme după ceremonia de premiere, probabil în timpul finalei de dublu. Dar să nu ne grăbim, „El Maestro” încă nici nu începuse meciul din sferturi. Luni, 15 iunie, văzând ce greu este meciul cu Philip Kohlschreiber din primul tur, îmi spusesem că dacă trece de el, va fi ca la Shanghai și că va câștiga turneul.

Roger Federer

Și iată-l deja în sferturi, urmând să întâlnească tot un neamț, dar un adversar mult mai abordabil: pe Florian Mayer. Lângă noi, în spațiul rezervat presei, observ un tip cam pe la vreo 50 de ani, îmbrăcat într-un hanorac inscripționat cu RF. Aha, îmi zic, un (alt) fan. Foarte concentrat, tot scrie de zor la laptop. Aflăm la un moment dat cine e: îl cheamă Roberto, e italian, și el scrie tot pentru o publicație online. Mă fascinează rutina lui de lucru: scrie și în același timp ascultă meciul, știind exact când să declanșeze aparatul de fotografiat. Parcă ar dansa, deși stă pe scaun ore-n șir. Își așteaptă și el favoritul.

Am încercat să surprind și să rețin momentul intrării pe teren: primul a fost Mayer, urmat de Federer. Nemții știu să creeze atmosferă și ridice „temperatura” publicului. Spațiul rezervat presei se află chiar deasupra culoarului de intrare pe teren, astfel că am reușit să ajungem destul de rapid lângă loje și să fotografiem sau să filmăm, să ne bucurăm de moment. Roger nu arată foarte diferit în realitate față de cum apare la televizor, la meciuri. Ce nu poate reda camera de filmat întru totul este grația cu care se mișcă și cu care joacă. Mereu prim-planuri, care pierd din vedere imaginea de ansamblu. Nu degeaba spunea cineva despre el că seamănă cu un balerin, că plutește undeva la 30 de centimetri deasupra suprafeței de joc.

A trecut meciul din sferturi, au urmat semifinala și finala, și tot nu am reușit să conștientizăm faptul că eram acolo și vedeam meciurile în direct, fără pauze de publicitate, fără televizor. Ba chiar, că-n scurtă vreme după terminarea meciurilor, aveam să asistăm și la conferințele de presă. Am ajuns la cea de după meciul cu Mayer și la cea de după finală. Sâmbătă nu s-a mai respectat programul, Karlovic nu a ținut conferință, doar a răspuns la întrebări în zona mixtă, deci cei care n-au știut de schimbare și au ieșit în pauză, au pierdut ocazia să intre în sală. Pentru că regula este strictă: a început conferința, ușile se închid și nu se mai deschid decât după încheierea acesteia. Și așa am ascultat noi declarațiile prin ușă, în prima parte în engleză, iar în a doua, în germană.

La sesiunea de autografe

Ce am reținut de la conferințe este calmul, răbdarea și politețea cu care Federer răspunde tuturor întrebărilor, indiferent cât sunt de nepotrivite, unele dintre ele. Mi-ar fi plăcut să am prezența de spirit să-i spun reporterului american că întrebările lui sunt un clișeu continuu, iar reporterului german cu alură de hipster, că are mult „umor” (la întrebarea lui apropo de familie și când/dacă aceștia vor veni la Halle, elvețianul i-a răspuns așa: „dacă vă oferiți să ne ajutați cu bagajele și să faceți pe șoferul, cu dragă inimă vor veni!”).

CITEȘTE ȘI:  FOTO: Horia Tecău, ambasador UNICEF la Bacău

După fiecare conferință de presă, Roger se prezintă la sesiunea de autografe, în fața sectorului E al arenei centrale. Și, de fiecare dată, trotuarul este ocupat în întregime de fani. Abia ai loc să treci. Unii au luat deja al treilea sau al patrulea autograf, și încă mai vor. Pentru familie, pentru prieteni. Am încercat și noi să ne „insinuăm” printre fani, să-i facem o fotografie, să-l vedem de aproape. E ușor ireal să-l vezi la jumătate de metru de tine: cu fața plină de pistrui, încercănat, obosit, poate fără chef, încercând să zâmbească tuturor și să facă – în medie – 100 de selfie-uri într-o singură sesiune de autografe. Fanii pleacă extaziați, dar pentru el, după meci și stresul unei zile lungi, probabil că este destul de greu. Faptul că face asta de ani de zile nu-nseamnă că-i și este ușor…

Sâmbătă, 20 iunie, a trecut repede, fără emoții pentru Florin Mergea, și cu ceva emoții pentru Federer, în meciul cu Karlovic. Ne obișnuisem deja cu rutina, cu stewarzii, cu colegul nostru de bancă, Roberto, cu vizita pe seară la Donato, pentru a doua masă a zilei (micul dejun, foarte consistent, îl mâncam la hotel). În cafeneaua din centrul de presă, la ora 14:30, când ne aminteam că trebuie să și mâncăm, nu mai era nici urmă de mâncare (prânzul era stabilit la ora 14). Luam o cafea sau un suc, care trebuia s-ajungă până seara. Punctuali colegii noștri de la ziarele occidentale, lăsau totul baltă pentru a nu se îmbolnăvi de ulcer!

Dacă la simplu lucrurile stăteau așa cum ne doream, cu campionul en titre în finală, la dublu nu avea să urmeze o finală „românească”. Florin și Rohan urmau să joace împotriva perechii care i-a învins pe Horia și Rojer. O misiune grea, dar nu imposibilă. Am adormit repede sâmbătă seară, cu gândul la ziua finalelor. Nu-mi spuneam că e „ultima zi”, ar fi fost straniu de adevărat.

Duminică, 21 iunie. În această zi am fost mereu în întârziere, precum iepurașul din „Alice în Țara Minunilor”. Am plecat spre complex foarte târziu, după ora 12, în condițiile în care finala de simplu începea la ora 13. Noroc că și ei au întârziat. Pentru a doua oară am mers „pe scurtătură”, pe Roger Federer Alee. Nu de alta, dar nu am mai fi avut timp să stăm la coada care se creease la intrare, pe mai multe zeci de metri. Hotelul de la capătul acestei alei, în care sunt cazați jucătorii, era suspect de tăcut. Teoretic, doar șase jucători mai erau cazați acolo: finaliștii de simplu și de dublu. Cu toții, la treabă. Am apucat să-i urăm lui Florin succes în finală – l-am întâlnit aproape de intrarea destinată presei. Era grăbit și concentrat, dar ne-a mulțumit din suflet.

Simplu și dublu

Parcă totul mergea pe repede înainte. Număram game-urile, minutele, ne ziceam că mai e un pic și se termină turneul. Bucuria de a se fi terminat așa cum doream era umbrită de faptul că trebuia să plecăm acasă. Eram acolo, dar deja ne simțeam în avion. Așa cum, acum, ne simțim încă acolo, deși am plecat de câteva zile.

Roger Federer a câștigat cel de-al optulea titlu aici, Florin Mergea a fost la un pas de a-l lua pe primul. Nu-i nimic, urmează Halle 2016! Un turneu pe care sperăm să-l putem urmări tot din tribune, înconjurați de prietenii pe care ni i-am făcut la această ediție.

În loc de încheiere: dacă vă place tenisul, indiferent dacă sunteți sau nu fani ai unui jucător, merită ca măcar o dată în viață să mergeți la un turneu, să vedeți pe viu ce se întâmplă, care-i atmosfera, ce stare pozitivă îți poate crea urmărirea în direct a meciurilor. Indiferent dacă-i vorba de zgură, iarbă sau hard, tenisul rămâne un creator de spectacol, iar jucătorii, niște magicieni.

The show must go on!
_
_
_

Leave a Reply

Top