În Terenul Fanilor revine Andreea, care scrie despre retragerea lui Nalbandian prin prisma unei amintiri deloc plăcute, care îl are în prim-plan și pe Federer 🙂

Pe langa cate amintiri am povestit despre Roger, pot sa mai povestesc una? 2005, TURNEUL CAMPIONILOR. Un noiembrie urat si ploios, imi aduc aminte. Era primul an cand imi luam concediu special pentru Turneul Campionilor, pentru ca la munca nu puteam savura asa cum trebuie victoria lui Roger.

Pentru ca eram sigura pe vremea aia de victorie! Si ce-a iesit pana la urma?! Turneul era transmis pe acea vreme de decedatul TELESPORT.  Aveau un comentator saracu nevinovat total, stiu numele si acum Cezar Laurentiu Cioc – sa ma ierte daca imi face onoarea sa citeasca aici si poate nu ii place sa-si vada numele. Comenta absolut orice, fotbal, tenis, etc

A si mai tin minte ca aici am auzit-o prima data pe Mihaela Sicoe, care la acea vreme era prietena lui Victor Hanescu. Fata asta chiar se pricepea. Canalul asta era… vai mama lui, doar fotbal dadeau si aveau ei si turneele de Masters, implicit si pe asta al campionilor, dar meciurile de tenis le dadeau doar daca nu aveau fotbal in direct. Parca tin minte ca dadeau Liga 1, Campionatul Angliei, ceva de genul

Asadar trebuia sa ma rog sa nu se joace ceva in direct ca sa pot vedea turneul. Norocul meu ca fiind la Shanghai, meciurile ereau dimineata spre pranz, fotbalul era mai mult dupa amiaza spre seară. Si incepe turneul, Roger a inceput duminica, primul meci cu acest Nalbandian, ma trezesc dimineata si Roger ce face? Pierde un set, dar pana la urma castiga.

Trebuia sa ma gandesc atunci mai serios la asta, trebuia sa imi dau seama ca Nalby era periculos, mai ales ca si pana atunci il tot condusese la meciuri directe, dar nu, eu eram foarte linistita, ce daca pierduse un set, in finala Roger se va mobiliza altfel, ma gandeam in dimineata finalei.

Bine, mai imi dadea tarcoale o frantura mica mica de tot de idee :”si daca totusi pierde?” dar o dadeam la o parte din creier pentru ca era inadmisibil pentru mine ca Roger sa piarda intr-o finala de turneu al campionilor. Pe vremea aceea un turneu in care se inscria era in proportie de 99% castigat.

Pe vremea aceea!

A fost un turneu in care in fiecare meci din grupa a pierdut cate un set, dar asta a contat mai putin. Imi mai aduc aminte ca in semifinala cu un alt argentinian, Gaudio, la un moment dat comentatorul Cezar a spus: “cred ca si-a fixat un deziderat, sa castige cu un dublu 6-0″, de atunci asta a ramas expresia pe care o folosesc cand imi dau seama in vreun meci ca urmareste ceva anume! “si-a fixat un deziderat”

Si ce meci a facut in semifinala! Si cat de usor a fost! Gaudio a facut o multime de greseli, multe, multe duble, dar si Roger a facut cam ce a vrut pe teren, i-a intrat totul! Si mai am eu o superstitie in ce-l priveste: nu-mi plac meciurile extraordinar de usoare, niciodata nu mi-au placut, ii dau un soi de relaxare nedorita, iar in meciul urmator ori pierde ori trage de el ca de-un caine mort ca sa castige!

Of, si cat de bine-l cunosc! Din pacate!

Si ajungem in Duminica finalei. Un frig afara… la mine era cald si bine, din pacate la el nu a fost la fel

Telesportul avea fotbal in direct, acum cand rememorez pot sa spun aproape sigur ca era campionatul Angliei, iar eu net de unde pe vremea aia? Eram un pachet de nervi, nimeni nu isi dorea sa fie pe langa mine in situatii ca aceea de atunci, de nesiguranta. Si la ce puteam sa apelez ca sa vad ce face? La teletextul de pe ANTENA 1.

WOW! Si actualizau odata la 2-3 game-uri, sau mai pica uneori, si erau pagini multe, pana venea randul la pagina lui innebuneam… dar eram,linistita: 7-6, 7-6. Super bine, mai am un set si suntem campioni! AGAIN! Ce daca vad pe teletext?! El sa castige! Mai bine sa nu-l vad si sa castige decat sa il transmita si sa piarda!

Iar apoi, ceva se intampla, Roger pierde setul 3, pe vremea aceea se jucau 3 din 5. Televizorul era pe Telesport, chiar daca nu dadeau finala, in studio erau 2 comentatori, Cezar si inca unul, iar in spatele lor pe o plasma se juca finala. Ma chinuiam sa inteleg ceva, dar erau prea mici ca sa iti dai seama ce se intampla.

Si pierde si setul 4! Nu-mi venea sa cred! Ce se intampla cu Roger? Cum poate sa-i scape din mana meciul? Ca doar e Roger Federer! Lui nu are voie sa i se-ntrample asa ceva! Cel putin nu in 2005! Si incepe setul 5! De unde pana atunci fusesem linistita, ia sa vedeti cum incep sa ma treaca transpiratiile, fibrilatiile, cum incepe nesiguranta sa isi faca loc putin cate putin, cum ideea aia mica cat o farama dinaintea finalei devine uriasa si nu mai pot sa mi-o scot din cap oricat as incerca!

Ma gandeam:”Nu se poate, trebuie sa aiba ceva! Dar ce?” Pentru ca dupa mine numai un cataclism putea sa il faca sa piarda finala aceea in 2005! Si, uite-asa, cum nu-mi venea mie sa cred vad acolo mare pe teletext 7-6 in decisiv pentru Nalbandian! Si il vad albastrit! Pentru ca invingatorii era colorati in albastru pe teletext! Deci albastrul Nalbandian castigase Turneul Campionilor! Cu Roger al meu in finala! cel invincibil pana atunci! Avea in 2005 inaintea acestei finale doar 3 infrangeri! si a venit Nalby sa i-o dea pe-a patra!

Nu-mi venea sa cred si totusi am zis: “Nu se poate, eu pana nu vad nu cred! Poate au gresit astia pe teletext! Stau diseara sa vad meciul!”

Si am stat! A inceput reluarea la ora 12 noaptea si s-a terminat pe la 3.30! Imi aduc aminte si acum cum a tipat Cezar la sfarsitul meciului: ”Dumnezeule, l-a invins! L-a invins pe marele Federer!”

Si mai tin minte ca atunci a fost prima oara cand am vazut trainerul intrand pe teren pentru Roger, i-a facut masaj la coapsa piciorului… stang, parca! Si la fel mai tin minte ca tot atunci in setul 5 cand Nalby conducea cu 5-1, – aici nu mai sunt chiar asa sigura, daca cineva stie mai sigur poate sa-mi improspateze memoria ca nu ma supar – atunci deci l-am vazut pe Roger cu mainile in sold, mirat, nelamurit, nu-si dadea nici el seama ce se intampla si nu prea parea sa stie ce sa faca! Dupa aceea a egalat si am zis “gata, acum vine din urma, are moral bun, o sa castige sigur! Au gresit aia pe teletext” Si totusi nu  a castigat! A pierdut o finala pe care a avut-o in mana dupa primele 2 seturi!

Eram atat de… nu stiu cum sa zic, nelamurita, nu-mi venea sa cred, si totusi Nalby se bucura, decent, discret, tinea trofeul ala nemernic in mana, vorbea emotionat despre victorie! O victorie pe care a meritat-o pe deplin, de ce sa nu o recunosc? Roger s-a relaxat, a inceput sa greseasca, probabil ca si el a fost la fel de sigur de victorie cum eram si eu la inceputul meciului, iar David nu a renuntat nicio clipa la ideea ca poate castiga, o finala de turneu al campionilor nu joci in fiecare zi, ai o sansa si  nu trebuie sa o ratezi, atunci trebuie sa faci tot ce depinde de tine pentru a castiga! Iar el asta a facut!

PERLA COROANEI PENTRU DAVID

Meciul asta este singurul din cariera lui Roger, pierdut, pe care l-am vazut in reluare desi am stiut ca pierde! De atunci revad doar meciurile castigate, niciodata pe cele pierdute. Iar cel care mi-a administrat infrangerea asta atat de neasteptata si neplacuta a anuntat ca se retrage.

Mi-a dat multa bataie de cap de-a lungul timpului, dar avea un stil placut de joc. Din pacate avea si nervi, foarte multi nervi si un sange… ceva mai fierbinte, ca doar era latin, nu se putea dezminti, dar e unul de care o sa-mi fie asa putin dor! Nu prea tare, dar o sa-mi fie!

Sa-i dea Dumnezeu sanatate, mai multa minte, mai mult discernamant, si sa reuseasca in ce isi propune sa faca dupa ce nu va mai juca. Si sa tina minte amanuntele acelei finale pentru a putea sa povesteasca copiilor si nepotilor cum l-a invins el pe Roger Federer in finala din 2005 a Turneului Campionilor intr-o perioada in care trebuia sa fii in cea mai de gratie zi a vietii tale ca sa-l poti invinge.

DRUM BUN DAVID